(UPDATE – SOLUŢIA ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE ÎN PROBLEMA TERENURILOR „DE LA AGIGEA”) TRIBUNALUL CONSTANŢA SESIZEAZĂ ÎCCJ PENTRU PRONUNŢAREA UNEI HP ÎN MATERIA FONDULUI FUNCIAR

UPDATE, 08.11.2016: prin Decizia nr. 39/2016, dată în dezlegarea unor chestiuni de drept, ÎCCJ a decis că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, condiţia de stabilire a domiciliului în localitatea în care se atribuie terenul poate fi îndeplinită ulterior emiterii titlului de proprietate, neîndeplinirea acesteia atrăgând sancţiunea specifică prevăzută de dispoziţiile art. 49 din aceeaşi lege”.

Ce trebuie reţinut din această dezlegare de drept sunt următoarele:

– toate procesele intentate de primarul Cîrjaliu Cristian-Maricel împotriva persoanelor care nu şi-au stabilit domiciliul în raza teritorială a comunei Agigea ulterior dobândirii dreptului de proprietate vor fi pierdute de acesta;

– urmare a celor două memorii formulate de Viorel Papu – Cabinet de Avocat, Tribunalul Constanţa a admis sesizările de trimitere a problemei de drept la ÎCCJ, în contextul în care marea parte a judecătorilor Tribunalului constatau nulitatea absolută a titlului de proprietate ca urmare a neîndeplinirii condiţiei stabilirii domiciliului în raza comunei Agigea şi astfel, oamenii pierdeau definitiv drepul de proprietate;

– astfel, datorită celor două memorii, dezlegarea de drept devine obligatorie în toate celelalte zeci de dosare aflate în stadiul procesual fond ori apel;

– este foarte important ca pârâţii să îşi angajeze avocat, deoarece există remedii la acţiunile promovate de Cîrjaliu Cristian-Maricel.

– decizia de mai sus se va aplica şi oricăror alte procese pe aceeaşi temă intentate oriunde în România.

UPDATE, 25.10.2016: raportul magistratului asistent, aferent hotărârii prealabile care va fi dată în 07.11.2016 de către ÎCCJ, este în sensul celor susţinute de noi, anume că în speţă este vorba despre o condiţie rezolutorie legală iar nu despre nulitate absolută. Raportul îl găsiţi aici.

POSTAREA INIŢIALĂ, 30.05.2016:
Ca urmare a memoriului intimatului-pârât persoană fizică, Tribunalul Constanţa, în şedinţa completului Apel Civil 4 din 26.05.2015, a apreciat că se impune sesizarea ÎCCJ în privinţa următoarei chestiuni de drept: care este sancţiunea civilă care intervine în cazul în care persoana în favoarea căreia s-a constituit dreptul de proprietate în baza actualului art. 21 din Legea 18/1991, nu îşi stabileşte ulterior domiciliul în raza teritorială a localităţii unde a primit terenul – nulitatea absolută sau împlinirea condiţiei rezolutorii legale?

Necesitatea adresării acestei întrebări către ÎCCJ vine din practica neunitară de la nivelul Secţiei I Civile a Tribunalului Constanţa în această privinţă, în contextul existenţei a unui calup de câteva zeci de dosare în care reclamantul Primarul Comunei Agigea a solicitat constatarea nulităţii absolute a mai multor titluri de proprietate deoarece proprietarii nu şi-au stabilit domiciliul în comuna Agigea ulterior emiterii titlului. În majoritatea cazurilor, acţiunea este depusă la mai bine de 20 de ani de la emiterea titlului de proprietate. În contextul practicii neunitare, există deja câteva soluţii în care unele persoane fizice au pierdut definitiv dreptul de proprietate iar altele au rămas în continuare cu acesta neatins, speţele fiind identice din punct de vedere juridic. Totodată, este de precizat că la nivelul Judecătoriei Constanţa, toate cererile de acest tip ale Primarului Comunei Agigea au fost respinse ca nefondate.

Incidentă în acest context este şi Decizia nr. 202/2005 a Curţii Constituţionale a României care, prin respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 49 alin. (2) din Legea 18/1991, a clarificat caracterul sancţiunii care intervine în cazul în care cel în favoarea căruia s-a constituit dreptul de proprietate, nu şi-a stabilit ulterior domiciliul acolo unde a primit terenul, în sensul că este vorba despre împlinirea condiţiei rezolutorii legale.

Totuşi, decizia CCR este dată într-un alt context şi este una de respingere, nu de admitere. Cu toate acestea, este un solid punct de reper pentru ÎCCJ.