8 Apr 2013

TIMBRUL DE MEDIU ESTE NECOMUNITAR ( via SERGIU GHERDAN)

Într-un recent articol, domnul avocat Sergiu Gherdan ne convinge că timbrul de mediu contravine dispoziţiilor art. 110 din TFUE. Iată mai jos articolul:

Succinte consideraţii referitoare la compatibilitatea O.U.G. 9/2013 privind timbrul de mediu cu dispoziţiile art. 110 T.F.U.E. în ceea ce priveşte autovehiculele de ocazie achiziţionate din Uniunea Europeană

 

 1. Preliminarii. Prezentul studiu îşi propune a analiza în mod succint, fără pretenţii de exhaustivitate în tratarea problematicii, dacă dispoziţiile O.U.G. 9/2013 privind timbrul de mediu ar putea fi într-adevăr considerate ca fiind în consonanţă cu dispoziţiile art. 110 T.F.U.E. în ceea ce priveşte autovehiculele de ocazie achiziţionate din Uniunea Europeană în scopul punerii lor în circulaţie în România.

 

2. Reglementările anterioare. Practica legislativă internă a reflectat dorinţa persistentă a legiuitorului român de a introduce şi menţine, ulterior aderării statului român la Uniunea Europeană, diverse soluţii normative care să permită taxarea – într-o formă sau alta – a autovehiculelor (de ocazie) importate, cu ocazia primei înmatriculări a acestora în România.

Astfel, începând cu 1 ianuarie 2007 şi până la data 31 iunie 2008, dispoziţiile art. 2141 C. fisc. au instituit taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, taxă datorată ca urmare a primei înmatriculări a unui autovehicul în România. Întrucât unul dintre principalele aspecte problematică ale acestei taxe a fost faptul că aceasta se aplica autovehiculelor second-hand importate fără a se aplica şi autovehiculelor aflate pe piaţa internă, Comisia Europeană a demarat etapele iniţiale a procedurii de infringement faţă de statul român ca urmare a nerespectării dispoziţiilor art. 110 T.F.U.E. Guvernul a reacţionat adoptând o nouă reglementare, respectiv O.U.G. 50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, act normativ care avea în esenţă acelaşi conţinut şi aceleaşi deficienţe în raport de exigenţele dreptului european ca şi dispoziţiile art. 2141 C. fisc. (în sensul că aceeaşi diferenţă de tratament exista şi potrivit O.U.G. 50/2008 între autovehiculele second-hand achiziţionate din Uniunea Europeană în vederea punerii în circulaţie a acestora în România şi autovehiculele de ocazie similare înmatriculate deja în România). Însă, faţă de norma din Codul fiscal, O.U.G. 50/2008 pretindea că îmbracă veşmântul unei taxe pentru protejarea mediului înconjurător.

În urma unei jurisprudenţe relativ divergente a instanţelor de judecată[1], ulterior pronunţării hotărârii preliminare de către Curtea de Justiţie Europeană în cauza C-402/09, Ioan Tatu c. Statul român prin Ministerul Finanțelor și Economiei, Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, Administrația Finanțelor Publice Sibiu, Administrația Fondului pentru Mediu, Ministerul Mediului prin care instanţa de contencios european a statuat că reglementarea internă în vigoare la acel moment (respectiv O.U.G. 50/2008) este contrară art. 110 T.F.U.E., jurisprudenţa s-a aliniat în unanimitate acestei hotărâri, în sensul conchiderii asupra caracterului contrar a O.U.G. 50/2008 faţă de art. 110 T.F.U.E.

Ulterior, legiuitorul a reacţionat la această decizie a C.J.U.E. prin schimbarea denumirii taxei, din taxă de poluare în „taxa pentru emisiile poluante” introdusă prin Legea nr. 9/2012, adoptată la data de 6 ianuarie 2012 . Deşi iniţial destinată a se aplica şi la înmatricularea autovehiculelor naţionale cu privire la care nu s-a achitat taxa specială prevăzută de art. 2141 C. fisc. sau taxa de poluare prevăzută de O.U.G. 50/2008, urmare a unor manifestaţii publice de amploare din iarna anului 2012, respectiva normă care prevedea aplicarea taxei pentru emisiile poluante şi cu privire la autovehiculele naţionale aflate în situaţia menţionată a fost suspendată prin O.U.G. 1/2012 până la data de 1 ianuarie 2013, astfel încât în această perioadă, între reglementarea anterioară (O.U.G. 50/2008) şi Legea nr. 9/2012 nu exista nicio diferenţă de natură juridică, singurul aspect modificat fiind denumirea sarcinii fiscale.

La data de 1 ianuarie 2013 au reintrat în vigoare dispoziţiile suspendate ale Legii nr. 9/2012 care prevedeau faptul că obligaţia de plată a taxei intervine şi cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat şi pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule prevăzută de art. 2141 C. fisc. şi nici taxa de poluare prevăzută de O.U.G. 50/2008.

Ulterior, prin O.U.G. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule s-a adoptat o nouă reglementare intrată în vigoare la data de 15 martie 2013 şi în esenţă quasi-identică cu dispoziţiile Legii nr. 9/2012 aflate în vigoare de la data de 1 ianuarie 2013 şi până la abrogarea acestui act normativ de către O.U.G. 9/2013.

Prin urmare, concluziile prezentului studiu ce se vor formula în cele ce vor urma referitor la autovehiculele de ocazie achiziţionate din statele membre ale Uniunii Europene raportat la dispoziţiile art. 110 T.F.U.E. în lumina O.U.G. 9/2013 pot fi avute în vedere, mutatis mutandis, şi în ceea ce priveşte autovehiculele second-hand dobândite din alte state membre ale Uniunii în vederea punerii acestora în circulaţie în România în perioada de timp cuprinsă între 1 ianuarie 2013 şi 15 martie 2013, când Legea 9/2012 a avut un conţinut similar reglementării actualmente în vigoare.

 

3. Art. 110 T.F.U.E. Aplicabilitate. Dispoziţiile art. 110 T.F.U.E. prevăd faptul că (1) Niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naţionale similare; (2) De asemenea, niciun stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producţie”.

Astfel cum se arată şi în doctrină[2], scopul art. 110 T.F.U.E.[3] poate fi enunţat relativ simplu, respectiv „acela de a împiedica periclitarea obiectivelor art. 28-30 T.F.U.E. prin taxarea internă discriminatorie”. Cum tratatul interzice taxele vamale la import şi la export, precum şi taxele cu efect echivalent, aceste din urmă prevederi ar fi lipsite de conţinut dacă produsele străine ar putea fi supuse unui regim fiscal mai sever faţă de produsele interne ulterior traversării frontierei statului membru a acestor produse, dezavantajându-se prin acest procedeu produsele importate aflate în raport de concurenţă cu produsele indigene. Art. 110 T.F.U.E. are tocmai rolul de a împiedica acest aspect, în doctrină[4] arătându-se faptul că această normă impune o „neutralitate totală (s.n. – S.G.) a fiscalităţii interne în ceea ce priveşte produsele naţionale şi cele importate”.

Într-o speţă cu relevanţă asupra impunerii unor sarcini fiscale referitoare la autovehicule, instanţa de contencios european[5] a arătat că dreptul unional nu interzice per se folosirea politicii fiscale pentru a atinge scopuri sociale, cu condiţia însă ca respectiva sarcină fiscală „să se bazeze pe un criteriu obiectiv, să nu fie discriminatorie şi să nu aibă un caracter protecţionist”[6].

Cu toate acestea, potrivit aceleaşi jurisprudenţe a C.J.U.E., interdicţia prevăzută la articolul 110 T.F.U.E. trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naţionale[7]. Astfel, arată instanţa de contencios european, articolul 110 TFUE ar fi golit de sensul şi de obiectivul său dacă statelor membre le‑ar fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piaţa naţională şi introduse pe această piaţă înainte de intrarea în vigoare a taxelor menţionate[8], iar o astfel de situaţie ar permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne al căror regim este stabilit astfel încât să aibă efectul descris mai sus, interdicţiile prevăzute la articolele 28 T.F.U.E., 30 T.F.U.E. şi 34 T.F.U.E. referitoare la interzicerea taxelor vamale la import şi export, a restricţiilor cantitative la import, precum şi orice taxe şi măsuri cu efect echivalent.

De altfel, în multe ocazii instanţa de la Luxembourg a reiterat[9] faptul că, în ceea ce priveşte sarcinile fiscale aplicate autovehiculelor, din lipsa unei armonizări în materie rezultă că fiecare stat membru poate să stabilească regimul acestor măsuri fiscale potrivit propriilor aprecieri. Astfel de aprecieri, asemenea măsurilor adoptate pentru punerea lor în aplicare, trebuie însă să fie lipsite de efectul mai-sus descris[10].

 

4. Legislaţia internă anterioară în raport cu art. 110 T.F.U.E. Cauza C-402/09, Ioan Tatu. Astfel cum s-a arătat în hotărârea pronunţată de către C.J.U.E. în C-402/09, Ioan Tatu, precit., reglementarea internă anterioară (în speţă este vorba de O.U.G. 50/2008, însă raţionamentul C.J.U.E. se aplică, mutatis mutandis, şi în ceea ce priveşte reglementarea anterioară din cuprinsul ex-art. 2141 C. fisc., precum considerăm că s-ar aplica şi în ceea ce priveşte Legea nr. 9/2012 cel puţin în forma sa în vigoare până la data de 1 ianuarie 2013) era contrară dreptului unional.

Înainte de a răspunde întrebării preliminare transmise de către Tribunalul Sibiu, instanţa de contencios european a amintit faptul că autovehiculele înmatriculate în România reprezintă produse naţionale, în sensul art. 110 T.F.U.E., iar atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piaţa vehiculelor de ocazie a statului membru, ele trebuiesc considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate cu relativ aceleaşi caracteristici. Astfel, Curtea a concluzionat faptul că vehiculele second-hand înmatriculate în România şi cele importate din spaţiul Uniunii Europene în vederea punerii în circulaţie a acestora în România reprezintă produse aflate într-un raport de concurenţă în sensul art. 110 T.F.U.E.[11].

Potrivit reglementării aplicabile la momentul respectiv, cu ocazia achiziţionării unui autovehicul second-hand deja înmatriculat în România (produs naţional în sensul art. 110 T.F.U.E.) dobânditorul nu era obligat la suportarea unei sarcini fiscale, în timp ce pentru ipoteza în care problema s-ar pune în raport de un autovehicul de ocazie importat (produs al altui stat membru în accepţiunea art. 110 T.F.U.E.) în vederea punerii sale în circulaţie în România, respectiva sarcină fiscală prevăzută de normele dreptului intern se aplica.

În aceste condiţii, fiind relativ clar caracterul şi efectul discriminator a reglementării interne în raport de produsele importate, precum şi corelativul efect favorizant în raport de produsele naţionale, Curtea, ulterior sublinierii faptului că „articolul 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor şi să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naţionale şi descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare”,  a concluzionat în mod ferm că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională”.

 

5. Compatibilitatea O.U.G. 9/2013 privind timbrul de mediu cu dispoziţiile art. 110 T.F.U.E. Soluţia legislativă actuală a fost una îndelung dezbătută de către legiuitor, urmărindu-se în principal găsirea unei formule legislative care să nu mai conţină deficienţele vădite a celor anterioare (care instituiau o clară diferenţă de tratament în favoarea produselor naţionale – care nu erau supuse sarcinilor fiscale – şi cele importate – care erau supuse acestor sarcini). Astfel, prin O.U.G. 9/2013 legiuitorul a încercat înlăturarea văditei diferenţe de tratament fiscale faţă de autovehiculele importate din statele membre ale Uniunii Europene în vederea punerii lor în circulaţie în România şi produsele naţionale, prin stabilirea faptului că timbrul de mediu se va datora şi pentru produsele naţionale cu privire la care nu s-au achitat sarcinile fiscale anterior prevăzute de reglementările anterioare [art. 4, alin. (1) lit. c) din O.U.G. 9/2013], precum şi pentru acele autovehicule pentru care chiar dacă aceste sarcini fiscale s-au aplicat, ulterior persoanele cărora li s-au efectuat aceste prelevări de natură fiscală au obţinut restituirea lor ca urmare a unei proceduri judiciare [art. 4, alin. (1), lit. d) din O.U.G. 9/2013]. Raportat la cele cuprinse în art. 4, alin. (1), lit. d) din O.U.G. 9/2013 conform cărora timbrul de mediu se datorează şi cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situaţia autovehiculelor pentru care s-a dispus de către instanţe restituirea sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, coroborat cu faptul că legiuitorul a mărit cuantumului sarcinii fiscale la principalele autovehicule importate de către resortisanţii statului Român (respectiv autovehiculele cu categoria de poluare Euro 3 şi Euro 4) considerăm că putem deduce fără teama de a greşi – chiar dacă acest aspect este străin problemelor antamate în prezentul studiu – că legiuitorul a urmărit şi să descurajeze cetăţenii în a se adresa instanţelor de judecată în vederea restituirii prelevărilor fiscale realizate în baza reglementărilor anterioare (enumerate la supra, n°2)[12].

Potrivit dispoziţiilor acestui din urmă act normativ, respectiv a art. 4 din O.U.G. 9/2013, timbrul de mediu se datorează în următoarele ipostaze:

a) cu ocazia înscrierii în evidenţele autorităţii competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România şi atribuirea unui certificat de înmatriculare şi a numărului de înmatriculare;

b) la reintroducerea în parcul auto naţional a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto naţional, i s-a restituit proprietarului valoarea reziduală a timbrului;

c) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat şi pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării;

d) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situaţia autovehiculelor pentru care s-a dispus de către instanţe restituirea sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.

În cele ce vor urma, astfel cum rezultă şi din titlul prezentului studiu, ne vom focaliza atenţia doar asupra situaţiei avute în vedere de art. 4, lit. a) din O.U.G. 9/2013 în cea ce priveşte autoturismele importate din alte state membre în vederea punerii lor în circulaţie în România, întrucât dispoziţiile lit. b) sunt (quasi) lipsite de incidenţă în practica instanţelor de judecată, iar în cazurile prevăzute de pct. c) şi pct. d) a art. 4 din O.U.G. 9/2013 apreciem că art. 110 T.F.U.E. nu este aplicabil, întrucât respectivele autovehicule vizate de textele de lege constituie bunuri naţionale în accepţiunea art. 110 T.F.U.E., iar acest din urmă text legal nu împiedică tratarea diferită din punct de vedere fiscal a bunurilor naţionale, ci interzice tratarea diferită a produselor importate faţă de cele naţionale similare, în detrimentul celor importate. Or, cât timp bunurile avute în vedere de art. 4, lit. c) şi d) din O.U.G. 9/2013 reprezintă bunuri naţionale (cu privire la care se datorează timbrul de mediu) aflate în raport de concurenţă cu alte bunuri similare tot naţionale faţă de care există o diferenţă de tratament (bunurile naţionale cu privire la care s-a achitat anterior intrării în vigoare a O.U.G. 9/2013 sarcinile fiscale prevăzute de reglementările anterioare – supra n°2), aplicabilitatea art. 110 T.F.U.E. este exclusă întrucât în discuţie nu se află poziţia de lipsă a neutralităţii fiscale faţă de bunurile importate a legislaţiei interne raportat la ipotezele avute în vedere de art. 4, lit. c) şi d) din O.U.G. 9/2013.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că, cel puţin dintr-un punct de vedere, reglementarea actuală cuprinsă în O.U.G. 9/2013 privind timbru de mediu nu se află în consonanţă cu dispoziţiile art. 110 T.F.U.E. în ceea ce priveşte autovehiculele second-hand importate din statele membre ale Uniunii Europene în vederea punerii lor în circulaţie în România.

Astfel, cum am arătat în succinta analiză a domeniului de incidenţă al art. 110 T.F.U.E. (supra, n°3) şi în analizarea hotărârii C.J.U.E. în cauza Ioan Tatu (supra, n°4), în baza normelor unionale aplicabile (recte, art. 110 T.F.U.E.) normelor fiscale interne nu le este permis să favorizeze vânzarea autovehiculelor second-hand naţionale, corelativ descurajând importul de vehicule second-hand similare.

Cu toate acestea, apreciem că acelaşi efect favorizant faţă de produsele naţionale îl prezintă şi dispoziţiile O.U.G. 9/2013 privind timbrul de mediu, cel puţin în raport cu autovehiculele de ocazie importate din statele membre ale Uniunii Europene.

Ca o observaţie preliminară, cu relevanţă deosebită în tratarea problematicii avute în vedere, trebuie menţionat faptul că, pe de o parte, parcul auto intern este compus într-o proporţie relativ importantă de autovehicule (bunuri naţionale în accepţiunea art. 110 T.F.U.E.) cu privire la care s-a achitat deja taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule [ex-art. 2141 C. fisc.], taxa de poluare [O.U.G. 50/2008] sau taxa pentru emisiile poluante [Legea nr. 9/2012], taxă care nu a fost restituită ulterior prelevării[13], astfel încât o însemnată parte din piaţa autovehiculelor de ocazie interne sunt scutite de aplicarea sarcinii fiscale prevăzute de O.U.G. 9/2013. Această concluzie îşi va augmenta forţa pe măsura rămânerii în vigoare a O.U.G. 9/2013, întrucât proporţia autovehiculelor cu privire la care se va achita acest timbru de mediu urmează a se augmenta în timpul aplicării actului normativ intern ante-menţionat, prin prelevarea timbrului de mediu la situaţiile vizate de către art. 4 din O.U.G. 9/2013, mărindu-se astfel parcul auto a bunurilor naţionale scutite de aplicarea timbrului de mediu.

Pe de altă parte, autovehiculele similare importate din alte state membre UE (bunuri ale altor state membre, în sensul art. 110 T.F.U.E.) vor fi supuse unei astfel de sarcini fiscale cu ocazia primei lor înmatriculări în România [art. 4, lit. a) din O.U.G. 9/2013].

Prin acest efect al O.U.G. 9/2013, persoanele care urmăresc achiziţionarea unui autovehicul sunt direcţionate înspre dobândirea unui autovehicul naţional din categoria acelora nesupuse plăţii timbrului de mediu[14], în timp ce în ipoteza achiziţionării unui autovehicul dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, invariabil această sarcină fiscală se va aplica cu ocazia primei înmatriculări a acestuia în România [art. 4, alin. 1, lit. a) din O.U.G. 9/2013], astfel încât rezultă destul de limpede – cel puţin în opinia noastră – caracterul indirect discriminator faţă de produsele importate al actualei reglementări interne, efect contrar dispoziţiilor art. 110 T.F.U.E. care prohibesc o atare consecinţă.

Prin urmare, cel puţin în ceea ce ne priveşte, raportat la cele mai sus-expuse, considerăm că dispoziţiile O.U.G. 9/2013 privind timbrul de mediu sunt contrare dispoziţiilor art. 110 T.F.U.E. în ceea ce priveşte autoturismele de ocazie achiziţionate din alte state membre unionale în vederea punerii acestora în circulaţie în România întrucât au drept efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naţionale exceptate de la plata timbrului de mediu (respectiv autovehiculele pentru care s-au efectuat prelevările aferente în temeiul reglementărilor anterioare – supra, n°2 – prelevări care nu au fost restituite de către organul fiscal), descurajându-se în acest mod importul produselor similare a altor state membre, aspect care jurisprudenţa C.J.U.E. l-a sancţionat în cauza Ioan Tatu[15].

Aşadar, cu acest raţionament, instanţele de judecată sesizate cu acţiuni vizând obligarea organului prelevator a taxei de poluare la restituirea acesteia, sau, după caz, vizând obligarea instituţiei abilitate a dispune înmatricularea autovehiculelor fără solicitarea efectuării dovezii prealabile a achitării timbrului de mediu, considerăm noi că ar fi obligate, în aplicarea directă a art. 110 T.F.U.E., să admită asemenea acţiuni în ipoteza în care reclamantul a achiziţionat un autovehicul din spaţiul membru al Uniunii Europene (bunurile importate) similar cu autovehiculele naţionale puse în circulaţie care sunt exceptate de la plata timbrului de mediu (bunurile indigene)[16].

 

 

 

 


[1] Pentru detalii, a se vedea M.S. Minea, C.F. Costaş, Dreptul finanţelor publice, vol. II – Drept fiscal, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 460-461.

[2] P. Craig, G. de Burca, Dreptul Uniunii Europene, trad. după ed. a IV-a de B. Andreşan-Grigoriu şi T. Ştefan, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 808.

[3] Aplicabilitatea art. 110 T.F.U.E. poate fi circumscrisă impozitelor şi taxelor interne, care impun o sarcină fiscală mai consistentă produselor provenite din alte state membre, în comparaţie cu produsele interne, urmărind scopul general al asigurării liberei circulaţii a mărfurilor. A se vedea C. Gavalda, G. Parleani, Droit des affaires de l’Union européenne, ediţia a V-a, Ed. Litec, Paris, 2006, p. 110.

[4] P. Craig, G. de Burca, op. cit., p. 809. A se vedea şi C.J.U.E.,cauzele reunite C-2/62 şi C-3/62, Comisia c. Belgia şi Luxemburg, publicată în Culegere 1962, p. 431; C.J.U.E., C-252/86, Gabriel Bergandi c. Directeur Général des Impots, publicată în Culegere 1988, p. 1374; C.J.U.E., C-101/00, Tulliasiamies şi Antti Siilin, publicată în Culegere 2002, p. 52; C.J.U.E., C-387/01, Weigel şi Weigel c. Finanzlandirektion fur Vorarlberg, publicată în Culegere 2004, p. 66; C.J.U.E., cauzele C-393/04 şi 41/05 Air Liquide Industries Belgium SA c. Ville de Seraing and Province de Liege, publicată în Culegere 2006, p. 55-57.

[5] C.J.U.E., C-421/97, Yves Tarantik c. Direction des services fiscaux de Seine-et-Marne, publicată în Culegere 1999, p. 3633; C.J.U.E. C-132/88, Comisia c. Grecia, publicată în Culegere 1990, p. 1567.

[6] P. Craig, G. de Burca, op. cit., p. 814.

[7] A se vedea în acest C.J.U.E., C-252/86, precit., par. 25; C.J.U.E., C-45/94, Cámara de Comercio, Industria y Navegación de Ceuta v Ayuntamiento de Ceuta, publicată în Culegere 1995, p. 4385, par. 29; C.J.U.E., C-221/06, Stadtgemeinde Frohnleiten and Gemeindebetriebe Frohnleiten GmbH v Bundesminister für Land- und Forstwirtschaft, Umwelt und Wasserwirtschaft, publicată în Culegere 2007, p. 9643, par. 40, C.J.U.E., C-402/09, Ioan Tatu c. Statul român prin Ministerul Finanțelor și Economiei, Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, Administrația Finanțelor Publice Sibiu, Administrația Fondului pentru Mediu, Ministerul Mediului, nepublicată încă în Culegere, par. 52.

[8] C.J.U.E., C-402/09, precit., par. 53.

[9] C.J.U.E., C-451/99, Cura Anlagen GmbH c. Auto Service Leasing GmbH, publicată în Culegere 2002, p. 3193, par. 40; C.J.U.E., C-464/02, Comisia c. Danemarca, publicată în Culegere 2005, p. 7929, pct. 74; C.J.U.E., C-98/05, De Danske Bilimportører c. Skatteministeriet , publicată în Culegere , p. 4945, par. 28; C.J.U.E., C-402/09, precit., par. 53.

[10] C.J.U.E., C-402/09, precit., par. 54.

[11] C.J.U.E., C-402/09, precit., par. 55. A se vedea şi C.J.U.E., C-47/88, Comisia c. Danemarca, publicată în Culegere 1990, p. 4509, par. 17; C.J.U.E., C-2/09, Regionalna Mitnicheska Direktsia – Plovdiv c. Petar Dimitrov Kalinchev, nepublicată încă în Culegere, par. 32 şi 40.

[12] Rămâne de văzut în ce măsură acest deziderat deghizat al legiuitorului contravine sau nu dreptului contribuabilului la rambursarea impozitelor şi taxelor prelevate de un stat membru cu încălcarea dreptului european, creaţie jurisprudenţială a instanţei de la Luxembourg: C.J.U.E., C-199/82, Amministrazione delle Finanze dello Stato c. SpA San Giorgio, publicată în Culegere 1983, p. 3595, par. 12; C.J.U.E., C-62/93, BP Soupergaz Anonimos Etairia Geniki Emporiki-Viomichaniki kai Antiprossopeion c. Statul Grec, publicată în Culegere 1995, p. 1883, par. 40; C.J.U.E., cauzele reunite C-441/98 şi C-442/98, Kapniki Michaïlidis AE c. Idryma Koinonikon Asfaliseon (IKA), publicată în Culegere 2000, p. 7145, par. 30. A se vedea şi C.F. Costaş, S. Gherdan, Aprecieri critice asupra recursului în interesul legii aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitor la unele aspecte vizând aplicarea Ordonanţei de urgenţă nr. 50/2008 privind taxa de poluare în R.R.D.A., nr. 7/2011, p. 63-64.

Privind în mod strict ipoteza discutată, din punct de vedere teoretic, de jure contribuabilul nu ar fi impietat în rambursarea unei astfel de creanţe, întrucât nimic nu-l împiedică să se adreseze instanţelor judecătoreşti cu o acţiune în acest sens care, în baza jurisprudenţei unanime de pe teritoriul intern, va fi cel mai probabil admisă, iar faptul că ulterior persoana care va achiziţiona autoturismul de la acesta va fi obligată să achite contravaloarea unui timbru de mediu (cu consecinţă necesităţii scăderii de către vânzător a preţului de vânzare a autoturismului) reprezintă o chestiune juridică subsecventă, fără legătură cu dreptul său la rambursarea taxelor şi impozitelor prelevate cu încălcarea dreptului european, cu atât mai mult cu cât debitorul sarcinii fiscale prevăzute de O.U.G. 9/2013 va fi dobânditorul autoturismului, iar nu vânzătorul acestuia. Pe de altă parte, o asemenea reglementare ca şi cea conţinută în art. 4, alin. (1), lit. d) din O.U.G. 9/2013 pune în discuţie spiritul regulii conform căruia contribuabilii au dreptul la rambursarea impozitelor şi taxelor prelevate de un stat membru cu încălcarea dreptului european. Astfel, contribuabilul este „descurajat” în solicitarea restituirii unei taxe anterior prelevate cu încălcarea dreptului comunitar prin faptul că, în măsura restituirii acestei taxe, în ipoteza ulterioarei înstrăinări a autovehiculului, dobânditorul subsecvent va putea fi obligat să plătească un timbru de mediu mai mare decât valoarea taxei restituită anterior (lucru perfect plauzibil la autoturismele cu norma de poluare Euro 3 sau Euro 4, mai ales la cele echipate cu propulsoare diesel), acest aspect forţând persoana care a obţinut restituirea unei astfel de taxe să vândă autoturismul la un preţ mai scăzut.

Aceste aspecte nu au fost tratate până la acest moment de către C.J.U.E., astfel încât rămâne de văzut care ar fi optica instanţei europene în această materie în ipoteza în care ar fi sesizată cu o întrebare preliminară în acest sens.

[13] Obţinerea restituirii sarcinilor fiscale prelevate anterior intrării în vigoare a O.U.G. 9/2013 determină incidenţa art. 4, alin. (1), lit. d) din O.U.G. 9/2013.

[14] Ca urmare a suportări sarcinilor fiscale prevăzute de reglementările anterioare (supra n°2) a căror restituire nu s-a realizat.

[15] Concluzia C.J.U.E. în C-402/09, precit, reiterăm că a fost aceea că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.

[16] Desigur, reiterăm faptul că acest raţionament poate fi folosit numai în ipoteza în care reclamantul urmăreşte punerea în circulaţie în România a unui autoturism aparţinând unui alt stat membru al Uniunii Europene, când va putea invoca faptul că bunul importat este tratat diferit faţă de produsele interne similare aflate deja pe piaţa naţională şi fiind exceptate de la plata timbrului de mediu. În ipoteza în care reclamantul se află în situaţia achiziţionării unui bun naţional care nu este exceptat de la plata timbrului de mediu, nu va putea invoca faptul că există o diferenţă de tratament faţă de bunurile similare naţionale scutite de la plata timbrului de mediu, întrucât dispoziţiile art. 110 T.F.U.E. reiterăm că sunt lipsite de aplicabilitate în ipoteza în care „discriminarea” există în raport de produsele interne.

 

No comments yet.

Leave a Comment